A unsprezecea zi din august

Suzănica Tănase e o scriitoare care se hrănește puternic din propria biografie. A surprins cu două romane poetice, Grădina Sofiei și Oameni fără piele, iar acum își desăvârșește trilogia cu A unsprezecea zi din august, căci eu așa i-am citit cele trei cărți, ca pe un tot unitar având în centrul lor Familia. Microodiseea pe care urmează să o citiți se asamblează din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea unor chipuri familiale inubliabile (bunica, ale cărei lacrimi „erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire“, figura severă a tatălui, mătușa încercată de viață), din incursiunile onirice și inserţiile de real, din ţipătul rănit al adolescenței, dar și din muzică, emoţie și stări.

Limbajul poetic taie în carnea vie a realității, într-o carte care te farmecă și te întris tează în același timp, unde ecoul îndepărtat al amintirilor are efecte nebănuite și reverberaţii profunde în memorie. Andrei Mocuța În ziua nașterii Anei, bunica ei descoperă un broscoi mare și urât sub pat. Acela e primul semn că cineva i-a blestemat nepoata.

Ajunsă la paisprezece ani, această „fată a maiorului“ ne avertizează de la bun început că e greu să fii fată de militar pentru că „trebuie să fii și fată și băiat, amândouă în același timp“. De aceea, își construiește o adevărată cetate în jurul ei, cu ziduri înalte, imposibil de cucerit. Suntem martorii acestui tablou al frământărilor și al fricii de noi începuturi.

Suntem alături de ea în tabăra de la Constanța unde încearcă să se desprindă și să se salveze de aceste moșteniri prin visare și imaginație. Suzănica Tănase construiește un roman de atmosferă, plin de lumină și speranță. Ne desprindem vreodată de ceea ce am moștenit?

Putem rescrie ceea ce ne-a fost deja scris sau pictăm la nesfârșit același tablou? Despre aceste lucruri scrie Suzănica Tănase, despre acel loc intermitent dintre copilărie și maturitate. Valentina Șcerbani Suzănica Tănase împletește două fire narative într-un realism magic pe care mulți dintre noi l-am trăit.

Însă numai ea știe să-l descrie visceral, îndrăzneț, cu empatie. Iulia Dromereschi