Dreptul de retentie in reglementarea noului Cod civil | Iulia Alexandra Bosneanu

Lucrarea Dreptul de retentie in noul Cod civil isi propune sa evidentieze faptul ca dreptul de retentie are in continuare un rol important intre garantiile de executare a obligatiilor, aspect confirmat prin reglementarea expresa a aplicarii sale cu titlu general. Astfel, adoptarea unui nou Cod civil a fost prilejul folosit de legiuitor pentru a oferi un cadru legal unui mecanism a carui autonomie ca institutie juridica cu aplicare in abstracto era confirmata unanim, sprijinindu-se pe imperativul echitatii ca principiu general al dreptului. Recunoasterea unui asemenea beneficiu pentru creditor a fost inca de la originile sale un raspuns la nevoia de a investi cu forta juridica o conduita ce se afla in acord cu ideea de dreptate, fara sa fie incadrata prin norme juridice.

Regimul juridic amenajat confirma numeroase dintre statuarile literaturii de specialitate referitoare la aceasta figura juridica, straduindu-se, totodata, sa puna capat divergentelor. Asadar, reglementarea unei teorii generale era necesara, de vreme ce prerogativele pe care dreptul de retentie le confera creditorului se bucura de o eficienta crescuta in atingerea scopului de garantie. Aceasta in ciuda faptului ca are o expresie predominant pasiva, fiind calificat din acest considerent drept o garantie imperfecta.

Abordarea presupune o analiza comparativa asupra dreptului de retentie, evidentiind aspectele care au capatat forta normativa, dar si completarile mai mult sau mai putin inspirate aduse prin reglementarea legala. Aparent, dispozitiile cuprinse in cadrul art. 2. 495-2.

499 C. civ. coroborate cu cele la care acestea fac trimitere si cu dispozitiile art. 2.

339 alin. (1) lit. b) C. civ. contureaza retentorului o pozitie juridica intarita, dar interpretarea acestor norme permite concluzionarea in sensul ca atat sfera de aplicare a dreptului de retentie, cat si eficacitatea sa in ceea ce priveste tertii sunt grav afectate.

Cu toate acestea, interesul practic pentru acest mijloc de garantie nu va disparea, multumita faptului ca izvoraste din lege, de vreme ce exercitiul unui asemenea drept subiectiv se rezuma la banalul refuz de predare. In consecinta, chiar si in ipoteza restrangerii ariei tertilor carora le este opozabil, efectul cominator produs prin dreptul de retentie este in continuare o arma de nerefuzat pentru creditorul unui debitum cum re iunctum. Astfel, prin prezenta lucrare se doreste realizarea unei analize a dispozitiilor legale ce reglementeaza dreptul de garantie in discutie, pentru a surprinde viziunea legiuitorului asupra acestei institutii juridice si a vedea in ce masura normele legale ofera raspunsurile asteptate.

Demersul este justificat de faptul ca utilitatea practica a acestei garantii nu poate fi negata, iar in aceste conditii este necesara observarea impactului reglementarii exprese asupra efectelor dreptului de retentie si a conditiilor nasterii sale valabile in patrimoniul creditorului.