Paznicul de vise - Paul Cismigiu

Paznicul de vise de Paul Cișmigiu este un volum de poezie care adună între coperțile sale fragmente de suflet, confesiuni și reverii. Poeziile devin un drum inițiatic prin iubire, singurătate, speranță și credință, surprinse cu sensibilitate și sinceritate. Lirica autorului se mișcă între vis și realitate, între miracolul vieții și inevitabila trecere a timpului.

De la jocurile copilăriei și nostalgia tinereții, până la meditațiile târzii asupra morții și eternității, poemele păstrează mereu o lumină caldă, un dor adânc și o sete de frumusețe. Trecutul se revarsă în imagini delicate - perna cu steluțe, plopii care plâng, trandafirii parfumați sau pendulul din hol - iar prezentul se încarcă de întrebări, adesea retorice, despre iubire, destin și căutarea de sine. Tonul poeziilor alternează între melancolie și exuberanță, între tristețea pierderilor și miracolul regăsirilor.

Natura este o prezență constantă - marea, luna, ploaia, toamna, florile - toate devin simboluri vii ale sentimentelor interioare. Poetul se lasă purtat de taină și visare, dar și de dorința de a lăsa urme curate: „să aduc iubire / căci asta e a mea menire”. Ilustrațiile realizate de Mihail Alen Decebal completează universul liric, adăugând o dimensiune vizuală rafinată emoțiilor exprimate.

Imaginea și cuvântul se împletesc armonios, conturând o experiență poetică și estetică deopotrivă. Paznicul de vise este ipostaza poetului - păstrător al fragilității și frumuseții vieții, veghetor al iubirii și al memoriei, în fața trecerii neînduplecate a timpului. Hotar n O clipă ce trece e‑un unic hotar.

Nu‑i drum de‑ntors și nici avatar. E doar poezia unei vieți în coperți De zâmbete, lacrimi și privitori inerți. Nu‑i nimeni să‑nvețe întâi a trăi, Nu‑i nimeni în versuri să‑ți spună a iubi.

E doar universul cuprins într‑un om, Apare, dispare ca frunza din pom. Atunci când oglinda nu vrei s‑o privești Și‑apoi să o ierți atât cât trăiești, Când cartea se‑nchide în coperți arămii, Aștepți alte vieți să încerci să revii. Dar clipa ce trece, acel unic hotar, Tăcută și rece, al vremii notar, Un sfat îți mai dă, cu blândețe și har: Iubește și‑nvață că viața e unicul dar.