Respiratie minerala - Alin Dobai

Cu patru decenii în urmă, îi scriam în revista Familia poetului adolescent Alin Dobai: „E bine, chiar foarte bine. Lipsește, poate, doar puțină îndoială.” Mă întreb acum dacă n-ar trebui să mă simt vinovată că îndoiala recomandată a reușit să încline celălalt talger al balanței, încercând să blocheze totul. Și aș face-o, poate, dacă nu s-ar fi dovedit, iată!, că tot răul a fost spre bine și că, după patruzeci de ani, poetul matur Alin Dobai revine tulburător la o poezie care își impune, verificat prin tăcere, misterul.

• Ana Blandiana Caz singular în poezia noastră, Alin Dobai debutează în volum după nu mai puțin de patru decenii de la apariția cu versuri în Flacăra, sub girul lui Geo Dumitrescu. Suficient timp, putem spune, ca obsesiile creatoare să se decanteze într-o respirație minerală autentică. Cu pretenții exhaustive (eros-pneuma-ethos-thanatos), cvadripticul pe care ni-l propune aici poetul nu caută să epateze, nici să dosească vulnerabilitățile personale. El se compune, mai degrabă, într-o hartă afectivă minuțioasă, cu zone hașurate de sondări insistente. Hieratică în abordarea iubirii și critică în raport cu autoritatea divină, instanța locutoare nu iese niciun moment din perimetrul propriilor exigențe, lăsând ca pe pastilele sale de ironie să se formeze o crustă de melancolie. Prăjina cu care caută Alin să ajungă la nivelul ideațiilor sale rămâne însă alegoria. Dacă vrea să le sară ori să le doboare? Bună întrebare! - Mihók Tamás