Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Romanul adolescentului miop pune în scenă imaginarul unor personaje, adesea ironizate pentru aerele lor ușor ridicole, deși scuzabile la acea vârstă. În Gaudeamus, apare realitatea autorului care se vrea altceva, anume autorul portretului unei generații reale, deși refigurate de el. Ambele romane suprapun imaginarul realului, dar acestea nu coincid niciodată.

Ceea ce figurau personajele în primul, pornind fiecare de la propriile obsesii, pentru a le ascunde, figurează în fond și naratorul, tocmai pentru a se elibera de ele și a alcătui din ele portretul unui grup generaționist propus ca istoric real.

• Sorin Alexandrescu n n Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut“ întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepțională, care va face mult zgomot și prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor și a premianților, a fetelor frumoase și superficiale care nu știuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole și schițe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul“, și devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. Și apoi, dispuneam de un jurnal voluminos; mi se părea că, dacă voi ști cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni. Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez - și cred că m-am ținut de cuvânt. Chiar scrisorile de dragoste ale fetelor erau autentice; transcrisesem pur și simplu câteva din scrisorile primite de Dinu Sighireanu. Capitolele în care descriam societatea noastră „Muza“, petrecerile la prieteni, dificultățile cu Papadopol și Banciu erau alcătuite urmând îndeaproape Jurnalul și, uneori, transcriind pasaje întregi. Țineam cu orice preț ca dialogurile să fie „autentice“, ca fiecare personaj să folosească exclusiv vocabularul lui specific. Valoarea pe care o acordam eu Romanului adolescentului miop era în primul rând documentară. Îmi spuneam că pentru întâia oară un adolescent scria despre adolescență și scria întemeiat pe „documente“. Când, câțiva ani după aceea, au început să apară în Viața românească fragmente din al doilea volum La Medeleni, am simțit că nu mă înșelasem.
• Mircea Eliade, Memorii. 1907-1960 În ianuarie 1928, m-am hotărât să scriu urmarea la Romanul adolescentului miop. „Viața de student“ se apropia de sfârșit și voiam s-o prind și s-o păstrez întreagă, într-un roman autobiografic pe care îl intitulasem Gaudeamus. De data aceasta, nu mai dispuneam de un jurnal, ca în timpul liceului.