Vibratto - Luminita Giurgiu

Poemele au consecințe... vindecarea nu lasă urme, pentru că totul este o sutură pe aer. Elefanții uimirii sunt neobosiți.

De aceea, există poezia. Ea vindecă rănirea albului, care ar fi trebuit să ne fie existența. Sau ne-a fost, cândva… sau nu va fi, căci viața nu trage niciodată slotul câștigător.

„Efemeridele zboară continuu cu burta la gură, totul e poezie”, iar „apusul răsare de după o perdea de bătrâni”. Această năucitoare și rapidă horă de imagini este poezia Luminiței Giurgiu. Se simte o voluptate nemăsurată de a se arunca în imaginar, dar sincronă cu o spaimă de ce se poate descoperi în scufundare.

„Metalurgia cărnii” inspiră un fel de topire în furnalul de mult rece, dar prin care urci oximoronic la cer. Precizia poetică a acestor metafore este remarcabilă și are o coerență pe care nu o contrazice abundența lor parcă decurgând firesc din procesul rostirii. Aș cita în întregime Poetul, din care rețin doar: „el nu va îndoi apa/ el nu va îndoi vinul/ mai degrabă pe sine/ se rupe/ din chinul său”, tocmai pentru scandarea oraculară care i se potrivește atât de bine poeziei.

Această modulare a stărilor sufletești - acest vibratto al textului - îi conferă rezonanța, amplificarea. Nu rămâne din dragoste decât un sărut pe un șervețel umed și niciun Gange nu spală moartea din noi. Pentru că avem în volum o poezie de o melancolie atroce, nestrigată, ci numai sugerată prin mulțimile vagi ale cascadei de imagini, „cântec de dragoste și moarte”, în care glasul „cântărețului” maschează durerea.

Și mai este o voință de puritate prin care parcă se țâșnește din fiecare poezie spre altceva. Mai rar în această poezie prin excelență dinamică avem stop-cadre: „dincoace?/ copilul ceartă o minge/ dincolo?/ altul își coase gura”. Luminița Giurgiu scrie o poezie pură, în sensul autenticității, cu o percepție dilatată a realității și o prelungire a ei, ca o lovitură în sensibilitatea cititorului (câtă mai e).

În vremea noastră, când „Totul se șterge cum un zeu de grăsime la gură”, e o formă de supraviețuire.

• Christian Crăciun Întâlnirea cu volumul Vibratto al Luminița Giurgiu produce, încă de la primele pagini, o ușoară deplasare de perspectivă. Realitatea nu mai apare ca un dat stabil, ci ca un câmp supus unei tensiuni continue, unei presiuni care o face să cedeze, să se fractureze, să se reorganizeze sub privirea cititorului. Pentru cititorul care a parcurs și volumul Inimioni, această tensiune nu este cu totul nouă. Acolo, poezia se organiza în jurul unei interiorități fragmentate, ca o rețea de pulsații afective, un spațiu în care fragilitatea devenea principiu de construcție. Vibratto păstrează această sensibilitate, dar îi schimbă direcția: dacă în Inimioni asistam la o explorare a interiorului, aici realul însuși este supus unei presiuni constante. Nu mai este vorba doar despre trăire, ci despre un proces de destabilizare care implică deopotrivă lumea, limbajul și subiectul.